Forever


Ai impresia ca o sa fii toata viata copil. Ca nu o sa ai probleme mai mari decat in prezent, ca nicio drama nu e mai mare ca a ta, ca iubesti infinit si esti iubita ideal. Ireprosabil, ireal, impunator, imperfect. Totul e efemer. Dispare intr-o clipita. Amintiri se transforma. Fiecare intamplare se sterge. Pana si fata celui pe care l-ai iubit atatia ani a disparut. Au ramas numai niste urme. Niste dureri care inca te terorizeaza cand le actualizezi. Doar sa vorbesti despre ele si devii o victima. Devii irascibila pentru ca e singurul mod de a te apara de ele.

El e perfect. Te iubeste perfect. Suisuri si coborasuri. Esti sigura de iubirea lui si el de a ta. Uneori ai impresia ca nu iti vede defectele si de aia te iubeste. Devii paranoia pentru ca alte insuccese te fac sa crezi ca nu o sa faci nimic in viata si lumina adusa de iubirea prezenta in viata ta se estompeaza. Nu mai esti fericita. Ai nevoie de el langa tine constant ca sa te calmeze. Tonul vocii lui te linisteste. Simpla lui prezenta te incanta. Cand nu e langa tine ai tot felul de ganduri. PAre ca nu il mai placi, ca iubirea s-a dus. O iei cu mintea pe carari stupide zicandu-i lucruri care in fapt nu te deranjeaza asa rau. Ai ganduri paranoice care ti-au devenit lanturi. Esti obsedata sa reusesti ceva, ce anume inca nu stii prea clar, dar ce e clar e ca te simti ca o ratata si nu poti sa iesi. Iti vine sa renunti la tot, ei zic ca nu, ca nu acum e momentul. Nici tu nu mai stii daca e momentul sa pleci sau nu. Te inchizi in tine si nu mai vorbesti cu nimeni. Neultumirea asta e doar o boala care te roade pe dinauntru. Te simti goala de emotii. Numai ura, indiferenta, gelozie, gustul amar al propriei infrangeri. Te simti neinteleasa si abandonata cand de fapt tu ai fugit de toti, ai plecat de langa oricine te-a adorat. Esti complicata. Nici tu nu te mai intelegi de la o vreme. Nu te mai intereseaza nimic, universul s-a prabusit si nu vezi iesire. Pentru altii pot fi lucruri minore, dar tu urasti sa faci in fiecare zi acelasi lucru. Ca au trecut 2 ani sau doar 3 luni, te simti in aceeasi situatie fara fund, fara iesire. Simti ca toti ochii sunt pe tine, ca toti se bazeaza pe tine si nu mai poti sa ii duci in spate. Te lupti zilnic cu durerea de a nu fi reusit singura de 2 ori, de a te fi intors in punctul din care ai plecat. Scrisul nu mai descatuseaza nimic. Demonii interiori musca din tine cand nu se pot arunca la gatul cui trebuie. Simti ca te blochezi cand iti pica fata, cand simti furie si faci o fata de idioata care nu te intelege. Gandesti ce sa zici sa nu fie mai rau si sfarsesti prin a nu reactiona. Nemultumirea creste si mai mult. Te oftici ca ai pierdut 15 ani din viata sa inveti lucruri nefolositoare crezand ca vei avea o viata diferita de ce stiai. Lucrurile nu s-au schimbat cu mult. ai ce iti doresti material, dar nu si respect. Nu te simti bine unde esti, nimeni nu stie ce stii sa faci, la ce te duce capul. Esti nimeni! Te simti ca un nimeni. Refuzi sa mai vorbesti cu cineva pentru ca toti chiorii se dau regi in tara orbilor si fiecare vrea sa iasa mai sus. Nu gasesti persoane cu aceleasi interese sa poti schimba 2 vorbe intelepte. Vrei sa evadezi intr-o lume de liniste. In munti timpul trece mai greu. Parca sta pe loc. Ecoul inimii se aude clar si simti cum te linistesti. Gandurile rele parca ar tace cateva ore si cand te intorci in civilizatie viata e un iad iar. Back to old habits. Bipolaritate, paranoia, nepasare, tulburare obsesiv compulsiva, toate declara aceeasi stare sufleteasca in care nu iti gasesti locul in lume, nu esti multumit cu tine si fericirea e doar o utopie din carti. Filmele si serialele te mai scot putin din realitatea deprimanta, dar nu e de ajuns niciodata. Ceilalti ar zice ca esti nemultumita degeaba, dar discutia de azi mi-a relevat ca si o persoana obiectiva si intreaga la cap ar gandi exact ca mine. Nu sunt paranoia si nici dusa cu capul sa caut un loc mai bun. Stiu ca oameni buni exista doar in 2-3 locuri si momente ale vietii, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ii suport pe toti toata viata. Nu sunt sclava nimanui! Nu mor de foame si fara locul asta. Ma descurc eu cumva. O sa ajung in alta parte. Astept. Astept ziua in care nu o sa ma mai uit inapoi. Nu regret decat vreo 3 persoane.

Credeam ca daca invat o sa ajung bine. Nu credeam, eram prea proasta sa cred ca inteligenta imi va asigura viitorul. Intr-o tara de hoti si de curve, minciuna si prefacatoria ajuta oamenii sa aiba vieti bune si respectul altor sclavi cinstiti. Am vazut atatea in cateva luni de m-am saturat. Oameni cu o anumita varsta sa se comporte ca niste copii de clasa a IV-a, sa creeze intrigi si conflicte ca in Game of Thrones. Toate lucrurile bune, calitati, fapte bune, sentimente pozitive exista doar in povesti. Mai rau decat atat nu exista pentru ca asta e iadul. Il traim in fiecare zi.

In fiecare zi trebuie sa traiesti cu frica. Esti un pestisor prea mic si ti-e frica de toti rechinii ce traiesc in aceeasi balta. Ti-e frica si de aia pe care nu ii cunosti inca. Autoritatea lor te face sa iti fie frica. Astepti sa traiesti ok daca respecti regulile, speri sa nu se ia nimeni de tine, dar ei pot face orice. Ei nu au reguli. Se ghideaza dupa urinatul in vant. Unde pica, ala e. Te lasi calcat in picioare de tot felul de oameni de nimic zicandu-ti in sinea ta ca e raul cel mai mic, ca asa e mai bine, ca asa trebuie, ca nu vrei sa iasa scandal, ca nu vrei sa se ajunga mai sus, etc. Te lasi calcat in picioare, furat, scuipat, indoit si folosit si cu curul doar sa scapi. Totul doar ca sa existi, sa traiesti aici, sa ai coltisorul tau, sa ai dreptul la viata. Drept garantta prin Constitutie, dar stai, ca nu e chiar asa. Altii iti dau dreptul sa traiesti. Trebuie sa nu superi pe nimeni ca altfel ti se taie macaroana. Viata ta e nimic. Nu ai dreptul sa visezi, nu ai dreptul sa vorbesti, nu ai dreptul sa crezi ca ai drepturi. Zi merci ca respiri! Atata nedreptate ar innebuni pe altii, dar tu nu. Tu te incapatanezi sa crezi ca esti tu paranoic, ca asa e si in alta parte, ca altii traiesc si mai rau, ca e doar o faza, tot felul de tampenii ca sa poti pune capul linistit pe perna. Sa crezi in continuare ca se va termina, ca nu e chiar asa. E ca si cum ai inchide ochii si ti-ai imagina dragonii lui Daenerys cand unul ti-o infige cat de tare poate in cur. Doare, dar te faci ca nu simti, ca e normal, ca toata lumea primeste asta. Te minti singur. Ca un idiot. De parca nu te-ar minti o lume intreaga in fiecare zi. Adevarul e prea pretios ca sa se dea pe gratis, in fiecare zi, oricui, oricand, oricum, in orice cantitate. E ceva pretios. E ca si cum ai da icre negre unui copil din Congo. Sau apa curata unui etiopian. Sau drepturi femeilor din tari inchise, cu patriarhat.

Jucariile au stat si nu. Nu e Baltagul, e viata in Romania!

Cine dracu si-a dorit sa ajunga adult? Ce prosti am fost cu totii!

Mai ai puterea sa te ridici sa faci ceva cand toti pleaca indiferenti capul? Crezi ca aia care au iesit in strada au schimbat ceva? De ce sa ne miscam curul de pe fotoliu? Ne ghioraie matele, dar mai pune un episod din Game of Thrones. Macar in asta sa mai lupte cineva pentru dreptate, bunatate, cinste, putere. Noi am obosit de bere. Nu avem bani de scutece pentru ala mic care umbla in ceva gol prin curte, dar de berica avem.

 

Banii nu sunt totul, iar iubirea nu e de ajuns. Adevarul sau fericirea este undeva la mijloc. Mai mult decat certitudine, nu poti stii niciodata ce ar fi fost daca. Ce a dus la despartire, ce mai face el, si-o mai aminti de tine,ce trebuia sa fi facut sa fie si acum cu tine, ce viitor ati fi avut impreuna. Nu ar fi fost mereu icre negre si miros de tigari scumpe, dar uneori era mai tare ca iubirea. Era…altceva. Ceva prea smecher sa fie descris. Prea rusinos acum sa ai iubirea pe care ti-o doreai si sa iti amintesti de el. Cateodata in intuneric cand te uiti la film cu el si il privesti din profil, ti-e rusine sa iti recunosti tie ca pentru o clipa il confunzi cu primul si esti in trecut. Ce dracu se intampla aici? Ce intrus sta intre noi? Nimeni. Doar imaginatia mea bogata si desele sentimente de deja vu. E amuzant cum cu el la masa te simti ca o copila. Te opresti din mancat sa ii tii degetele intre ale tale, sa ii mangai parul, sa il privesti in ochi, sa il saruti de parca nu l-ai mai vazut de mult. Ciudat cum rasetele voastre se aud din camera. Veselia iese pe geam si daca cineva s-ar uita pe fereastra ar vedea doi adolescenti batandu-se cu perne si ajungand sa se sarute imbratisati-incolaciti pe covor. El ii spune ca o iubeste sau ea prima si totul pare de poveste. Numai cand e singura are demoni in creierul fucked up. Cand il vede ii spune ca e mai frumos decat isi amintea si ii arata totul. Tot ce s-a schimbat de cand nu a mai fost. A mai avut un entuziasm ca asta cu unul si nu s-a terminat bine. S-a mai indragostit de unul si a fost atat de grav ca atunci cand s-a terminat aproape a distrus-o. So close to death she doesn’t even want to remember. Acum are un inel pe deget si nu stie ce inseamna exact. Da-ul ala chiar e da pentru toata viata? La 24 ani cum poti sa fii sigur de ceva? Cine stie ce o sa fim peste 20 ani? Poate o sa mor sau o sa ajung o drogata. Esti sigur ca ma vrei? Sunt impulsiva si fac urat, tip, plang, trantesc, sparg, te iau la pumni. Esti sigur ca vrei sa fii alaturi cand cedez nervos? Cine dracu ar vrea? Cand te simti urata niciun kilogram de fond de ten nu iti ascunde uratenia. Si el iti vede o cicatrice in obraz. Cine, ma, mai face asta? Cine iti vede cicatrici pe care nici tu nu ti le cunosti? Doar unul care a suferit ca tine, dar oare e de ajuns? cine stie ce vom ajunge peste timp? Totul bine si frumos si totusi din cand in cand tot un zeu iti apare in gand. Iubirea linistita nu e de ajuns? Pansamentul nu e de ajuns unei rani?

Advertisements