Metafore


Oameni sunt sume de trairi, unii si le constientizeaza, altii le reprima.

Unii alearga sa caute in exterior ce au in interior si apoi se intorc frustrati, obositi, urland ca n-au gasit ce cautau.. Multi nici macar nu stiu ce cauta.

Si totusi..

Omul, expresia inalta a Creatiei si totusi se intoarce la origini, murdarind frumusetea din el. Si cu toate astea, in aroganta sa crede ca are acces la tot si toate.

Omul se lasa amagit de rau, pentru ca raul e mai facil, mai ofertant. Si totusi nimeni, absolut nimeni nu este fericit fiind rau. Tocmai ca rautatea se naste din lipsa fericirii, nu invers.

Oamenii urasc diferitul in general, desi asta ne face speciali si prefera sa se conformeze la regulile impuse de societate, se sablonizeaza, se inhiba, se complac, tocmai de dragul de a fi acceptati cu orice pret.

Oamenii se prefac, isi pun masti, se ascund de ei insisi, dar ii tradeaza chipul. Chipuri brazdate de sute si sute de zambete si mii de lacrimi.

Oamenii sunt uneori izovoare de fericire, din care insetati in drumul vietii ne oprim si bem cu atata sete uneori incat am vrea sa le luam tot, am vrea sa-i inghitim.

Oamenii sunt si artisti si isi impart trairile, exact asa cum facem noi acum . Proiectia mea artistica empatizeaza cu proiectia ta artistica, fara sa ne cunoastem, insa oricat am vrea sa ascundem, cuvintele pe care le scriem ne tradeaza.  Tocmai ca empatia, nu ratiunea (cum aparent tindem sa credem) ne apropie.

Fara empatie, tot ce scriem noi n-are sens, poate ca nu suntem geniali, dar trairile din texte sunt de nepretuit. Sunt amintirile noastre,  de fapt pentru mine e cam tot ce am. Fiecare text e un sertar de visuri, de momente.

SUNT UN NEFERICIT, FARA SA CER COMPASIUNE. EU AM ALES SA MA RETRAG IN LUMEA MEA. AM DOUA STARI PREGNANTE, STAREA DE NEFERICERE SI STAREA DE GOL.

Nu ma reprezinta mai nimic, de multe ori ma intreb ce caut in viata mea. Cateodata am senzatia ca nici familia sau prietenii nu au nimic in comun cu mine.

Cu toate astea, stiu ca in putinele momente de fericire pe care le am sunt neduliate. Si le-am platit din plin cu atata suferinta. E un soi de economie artistica. In fond, si suferinta are rolul ei, dar nu trebuie sa ne drogam cu ea.

Mi e foarte greu sa scriu fara sa alunec spre profunzime. As mai putea sa scriu foarte mult,insa ma opresc.

It’s my life! My opinion, my choice!

Vreau sa fiu lasata sa fac propriile greseli! E treaba mea si timpul, sufletul meu la bataie!

Despre oameni am de zis multe, dar nu vreau sa enervez oamenii cu pareri prea sincere despre ei. Am dat multe sanse intr-o perioada prea inocenta a vietii, o perioada cand credeam ca oamenii nu ma vor rani. Credeam ca am dat numai de oameni buni, ca mie nu mi se va intampla nimic, nu ma va prosti nimeni, nu ma va fura nimeni. El mi-a zis. Mi-a zis multe si cand am ocazia sa vorbesc cu vreun adult copt la minte care imi da sfaturi simt ca e el. Il simt mai aproape. Ieri am avut un deja vu si am simtit din nou ca mi-e dor de el. Orice as face nu va disparea din amintirea mea niciodata. A fost special. In autobuz am vazut un liceean care semana cu el. Nu am putut sa imi dezlipesc privirea de pe fata lui. Atat de tanar, atat de frumos… A fost…Am crezut ca e un vis, am crezut ca se va schimba. Auzeam ce imi zicea, dar intelegeam cu totul altceva, intotdeauna in favoarea mea refuzand sa cred ca e un nenorocit oarecare, un pierde-vara, un coate goale cum ar zice unii. Am vrut sa cred ca nu imi voi pierde acea inocenta si fragilitate a sufletului. Am crezut ca voi fi mereu la fel, dar timpul a trecut. Am dat peste tot felul de nenorociti de soarta care m-au distrus in multe feluri. Mi-au zdrobit constiinta si increderea deja subreda in mine. Am plecat la drum cu entuziasm, cu entuziasmul visatorului si incepatorului. Nici Harap Alb cand a plecat la drum nu credea ca o sa i se intample ce i s-a intamplat. A trecut prin multe si si-a meritat coroana de imparat.

Oamenii sunt invidiosi. Nu invidiosi, EXTREM de invidiosi. Ar face orice pentru bani. Inseala, fura, dau in cap, fac orice. Barbatii plini de bani inseala cu stoarfe de doi bani pe care le cazeaza saptamanal la acelasi hotel de fite. Ii vezi pe toti si la un moment dat ti-e scarba. Ei nu dau doi bani pe tine ca lucrezi aici si nu invarti banii cu lopata, tu nu dai doi bani pe ei ca nu au moralitate. Nici educatie. Intra, nici buna ziua nu dau de parca ar fi cine-stie-cine. Un bosorog si o curva.

Tinerii sunt la fel daca nu mai rau. Iesi de la job cu salariul in portofel si parca iti ti geanta mai aproape. Intr-o mare de oameni hatri si insetati de avere ti-e frica. Ti-e frica sa nu pari ca ai avea bani, sa nu atragi atentia.  Lupti cu tine, cu ei, cu sistemul sa obtii mai mult. De ce? Pentru ca avem cu totii vise si familii de intretinut. Pentru ca vrem mai mult in fiecare zi, pentru ca suntem din ce in ce mai ambitiosi. Pentru ca vrem sa credem ca meritam mai mult si ii vom invata si pe ei sa creada asta si sa ne dea cat avem nevoie. Daca ai spune tuturor ce crezi despre ei ai fi dat afara. Din orice grup. Repudiat pe vecie. Sinceritatea costa, asa ca taci si indura. Oricate ar fi de indurat. Indura pana cand vei deveni un membru valoros acolo si iti vei asigura locul. Ai impresia ca toti te plac si te urasc in acelasi timp. Inveti incet-incet sa taci, sa nu iti dezvalui sentimentele, sa nu iti spui parerea si intr-un final sa nu ai incredere in nimeni. Esti mereu in garda.

Tu ce crezi despre oameni? Care e viata ta?

Multumesc, Edi Petre pentru colaborare!

Advertisements