Puedo escribir los versos más tristes esta noche


Eu sa iti dau asa tare si tu sa ma atingi in sus si in jos pe spate, asa incet, cum stii tu. Ma iau fiori numai cand ma gandesc.

Putem sa ne simtim bine, sa radem, sa ne distram. Ai vrea si tu, dar ceva te retine.

Blondule, incepi sa ma citesti si nu imi place. Mi s-a zis ca am poker face.

Deloc, eu te cunosc. Vrei sa-ti spun cate lucruri stiu despre tine?

Mie nu imi pasa de ce zice lumea. Ma doare fix aici.

Taci, ma.

De ce?

Poate ma cunoaste naibii cineva. Doar stii de unde vin. La mine e aiurea.

Ti-am mai zis, problema e doar in capul tau. Nu ai de ce sa te simti aiurea.

Imi vine sa plang.

Si totusi eu te fac sa razi, sa zambesti macar. De ce nu vrei sa continui asta in seara asta?

Nu are rost. Sunt obosita…de oameni, de vrajeala, de viata. Mi-a ajuns. Credeam ca va fi diferit.

Stii ce inseamna nihilism? Inseamna ca viata nu are niciun scop.

Parca nu stiam cat de rahat e viata asta. Intristeaza-ma si tu.

Imi place sa vorbesc cu tine ca esti inteligenta. Tot ce ai tu in capsorul asta e cel mai valoros lucru pe care il ai. De ce nu intelegi asta?

Ma face asta sa adorm fericita seara? Sa fiu impacata cu mine, sa fiu linistita cu ce am, multumita de cine si ce sunt?

Tu nu intelegi ca nu exista fericire? E relativa, e doar o clipa de relaxare. Iar ai picat in deprimare?

Nu o sa ies niciodata.

Hai cu mine. O sa-ti ofer cateva ore sa uiti de tot.

Nu ai cum sa ma ajuti. Nu asa ma ajuti. Nu poti sa imi schimbi viata.

Nici nu vreau. Tu trebuie sa faci asta…

 

Mi-e dor si imi vine sa plang. atatea lacrimi reprimate. Incerc sa plang si nu mai pot. Trebuia sa plang ieri sa ma descarc.

Daca o sa incep sa plang nu o sa ma tii in brate sa tac, sa ma simt mai bine.

Mi-e dor de el si nu am cum sa-l uit cand vad zilnic in tren un om care seamana cu el si ma jur, intr-o zi cat de curand o sa ma duc la el sa-l intreb daca are un baiat pe numele ala si daca e el…Daca e el o sa-i zic sa-i zica, ca-l salut din Bucuresti. Aia o sa-i zic. I-ar zice ca mi-e dor de el si ca doare desi nu plang si am o fata impacata cu viata. I-as zice ca-l vreau si acum si oricand. Ca l-as primi in orice situatie, ca-l iubesc mai mult decat am iubit vreodata vreun baiat, ca mi-e dor de atingerile lui ca de apa sfintita…I-as zice ca as face orice, i-as zice ca plang acum si ca zambesc cu buzele apropiate…Ca ma descarc…Ca ii multumesc pentru tot. Ca i-as…oferi orice…Dar ma abtin cum ma abtin de la multe si tot ce fac e sa-l privesc pe omul asta cum coboara dupa ce imi zambeste parca, cu subinteles, de parca m-ar cunoaste; il privesc cum coboara pe peron, il urmaresc cu pasi mari ca merge repede ca o naluca si la metrou ma asez la 10 metri de el si il privesc…Cat de mult seamana cu EL. Cat i-as mangaia chipul ala de fitos si de neatins, geniu de neatins. Cat mi-as dori sa-l visez, sa-mi amintesc fata lui. de aia il privesc insistent pe omul asta.

Intr-o seara ma privea din scaunul de vis-a-vis un om. Semana cu cineva. Priveam pierduta pe geam, ma gandeam acasa, la ce ma asteapta si de ce ma intorc oare, cand intorc privirea il prind privindu-ma fix, ca pe o statuie. Era efeminat omul, un fel de barbat cu maini de femeie, chelie, maini mici si urate, prea de femeie. M-a privit toata seara. Nu e singurul. Mi-am facut prieteni pe naveta. Nu sunt asa ciudata cum ma crede ea. Nici atat de proasta cat ma cred unii. Aleg mai des sa tac ca mi-e sila de tot si de toate. M-am uitat prea mult la Game of thrones.

Cred ca imi schimb tipul?

Cum adica?

Adica, caracteristicile baiatului care imi place.

Adica destept, inalt.

Nu, dom’le. Doar la aspect ma refeream. Nu mai conteaza ce vreau eu sa aiba in suflet. Nici nu vreau sa mai vorbesc despre asta.

Nu ti-am spus niciodata: cand vorbesc cu tine ma simt in mii de feluri. Jumate din ganduri imi zic ca fac cea mai mare greseala si jumate ma face sa zambesc cand ma indepartez de tine. O jumatate ma face sa tremur de parca fac atac de panica, jumate ma simt relaxata si multumita de ce am primit.  Mi se pare ca nu am castigat nimic vorbind cu tine si peste x zile simt ca y chestie pe care mi-ai zis-o era adevarata si ca iti multumesc pentru ca mi-ai explicat aia.

Ma simt groaznic. Am avut o saptamana groaznica si esti prea agitat sa ma asculti. Mi-e dor de el si sunt dezamagita de un alt el cu care ma cert si se lasa cu lacrimi, cu crize. Cine e? Un nimeni care ma enerveaza la culme si pot sa il gasesc intr-o garsoniera jegoasa, intr-un apartament decent care miroase putin a acasa, intr-o gara in vreun tip care mi-a zambit urmand sa ma faca, cea mai fericita femeie, in tipul cu care m-am angajat odata care inca imi zice buna…

Am o mie de bucati de trecut si o mie de perechi de ochi ale caror nume inca le mai stiu si fiecare zodie. Fiecare are un defect si de cele mai multe ori am acceptat defecte fizice, desi aveau si unele defecte sufletesti. Am acceptat orice credeam ca ma va iubi.

Nu ca n-as vrea sa ma tii in brate si antebrate toata noaptea, dar am multe lucruri de facut si nu am timp. Tu nu esti ce-mi doresc si nu vreau amintiri noi cu trecutul. Nu vreau sa-mi mai fac rau. Am un obicei. Cand simt ca trebuie sa plang sa pot merge mai departe imi pun melodii care ma dor, pun castile si ma pun pe plans. Plang si scriu. Apoi ma culc si ma trezesc fresh. Cred ca toti capricornii isi induc o anumita durere lor insisi ca sa nu faca rau celor din jur.

Fata, nu. Tu nu esti asa. Esti cea mai calma persoana pe care o cunosc.

Nu ma cunoaste nimeni cu toate defectele. Tip si fac urat. Plang si urlu. Nu ma stie nimeni cu adevarat. Cei care au noroc imi stiu cele mai intense parti. Alea cu plans si ras, imbratisat si sparg lucruri.

Mi-e dor de o discutie inteligenta. Mi-e dor sa ma placa, cineva atat de mult incat sa nu ma lase sa dorm sa vorbim despre vietile noastre. Sa vrea sa ma cunoasca. M-am dus in Bucuresti ca aveam ideea tampita ca o sa gasesc oameni acolo, oameni adevarati, aia care apreciaza sufletul si mintea unui alt om. Nu am gasit ce voiam. Nu stiu ce o sa fac maine. Stiu un singur lucru: nu o sa fiu eu cea care o sa renunte. Stiu doar ca azi e doar o zi proasta. Luni va fi mai bine. Mi-e dor sa vorbesc despre ceva pana uit de ce eram suparata si pe de alta parte mi-e sila, prea sila de viata, sa mai deschid gura sa mai zic ce simt. Nu are simt. Everything is pointless.

Nu stiu ce imi aduce ziua de maine, dar vorba unui old friend, ne e prea frica sa na sinucidem de aia ne mintim ca suntem curiosi de ce ne va aduce ziua de maine cand cautam un motiv.

Mi-e sila, sunt prea dezamagita. Fiecare mesaj, fiecare apel de la el e sa imi aminteasca, ca blonzii cu ochi verzi sunt cu capul in nori, ca nu se ataseaza, ca nu le pasa, ca nu ma vor cu adevarat si ca nu are rost sa-mi pierd timpul cu ei. Nu imi mai plac nici blonzi cu ochi albastri, nici bruneti cu ochi negri si pielea alba ca o coala. As vrea un fraier inteligent sa ma iubeasca exact pentru ceea ce sunt si daca iubirea nu exista, ca asta cred de ceva timp, macar sa aiba nevoie de o persoana ca mine in viata lui. Am nevoia sa simt ca sunt fericirea cuiva, ca am puterea sa il fac sa zambeasca, sa atinga extazul in saruturi lungi si calde.

Mi-e dor de saruturile in gerul gros de la 15 ani. El era blond si pistruiat, un smecheras, eu o copila fara minte. De atunci aveam de-a face cu unul care imi vorbea de fosta. Suferea dupa ea si imi zicea cat o iubea. Eram o proasta si in linii mari sa am suflet e cel mai mare defect al meu. Mie imi pasa de oamenii din viata mea. I-as ajuta in orice fel. Mi-as dona un rinichi pentru unii dintre ei. Mi-e dor sa adorm in bratele cuiva in nopti lungi de iarna, sa vorbim pana cand e tarziu. Mi-e dor sa imi zica  te iubesc  cand facem dragoste si nu din obligatie. Mi-e dor sa ma sarute cand vine la mine sau eu cand apar la el, sa ma ia in bratesi sa ma ridice ca pe un copil, sa imi gateasca si sa imi dea sa gust si la final…sa nu uite niciodata cine l-a numit zeu intr-un articol pe blog. Cine il adora de la unghiile la picioare pana in ultimul fir de par matasos. Era destept si arogant. El e destept si amuzant si tine niste discursuri de nu mai stii cum te cheama la final si ce ziceai. Pledezi vinovat din buimacie. Exact tipul meu de barbat, un barbat care poate si vrea sa te tina intr-o mana de fier, dar el nu e pentru mine si eu nu gasesc ce caut cand caut cu ochii plini de apa… Il urasc pentru creierul ala. Nu intelege ca si eu multe lucruri si nu neaparat materiale. asta fac eu, cand gasesc un om vreau sa il fac ca mine, il privesc ca pe o provocare, dar la final ii zic ca imi placea cum era el de fapt. Ma plictiseam si de aia incercam sa-l schimb. Il adoram pentru ca era diferit, o gura de aer proaspat. Prostia e ca ma port diferit de ceea ce simt sau ce gandesc. Il simt special, il apreciez pentru asta, dar vine partea cerebrala care zice ca-i un pierde-vara si de asta il fac sa se simta prost. I’m strong, and yet I’m crying when nobody can see me.

Ma retrag intr-un colt, eu si muzica mea, si plang. Plang pana imi dau seama ca nu am de ce sa plang si ma ridic. Nu eram eu aia de acum 5 min. Nici nu recunosc ca am plans sa nu ma crezi falsa. Am o multime de idei pe care le tin pentru mine. O multime de scene care puse cap la cap ar face cateva filme de Grammy. Cateva idei care ar face carti premiate, dar nu aveam tehnologie sa scoatem ideile din capul meu. Nu pot sa scriu, nu pot sa exprim de cand ma uit la seriale care ma fac sa ma simt mai puternica si sa ma maturizez. Doamne, si ce copil frumos eram. Ce suflet aveam…Ce roz credeam ca e lumea. Credeam ca daca sunt eu buna, o sa fie toti buni cu mine. Ca nu are nimeni de ce sa nu ma placa atat timp cat nu il ranesc cu nimic. Nimic mai fals.

Si mor asa de oftica. Avem atatea carti, atatea filme, atatea amintiri de sentimente. Ne impingem unii pe altii sa cautam iubirea, romantismul, bunatatea, onestitatea, respectul si nu exista, frate! De ce mai promovam chestii care nu exista? De ce ne mai salutam si ne pupam in cur cand avem nevoie de ceva? Ce e cu toata politetea si pupincurismul asta? Sa lucrezi te invata multe. De unde vin eu sunt oameni adevarati si o sa ma duc sus in nord sa imi caut destinul. Am multe lucruri de facut, atatea planuri, atatea sperante si am nevoie de un barbat puternic sa ma sustina cand ma apuc sa-mi construiesc un imperiu sa raman blocata in amintirea oamenilor.

Si la final iti dai seama ca nimic nu merita si NIMENI nu merita nimic!

 

Asa ca, blondule, tu traieste-ti viata linistit si eu o sa mi-o traiesc pe a mea. Nu e asa interesanta, nici palpitanta, nici frumoasa cat ar trebui sa fie, dar ma bucur de oamenii buni si sufletisti, amuzanti, isteti pe care ii intalnesc. Drumul meu merge mai departe! Nu ma opresc nici aici, nici mai incolo. O sa mai auzi de mine si sper ca nu o sa te faci ca nu ma cunosti.

Te las sa-ti traiesti viata. Nu ma agat de cuvinte precum te iubesc, nici de saruturi ude si lungi.

Nu esti facut sa stai cu mine asa cum sapunul aluneca repede pe pielea mea imediat dupa ce il intindeai. Te priveam ca pe un copil curios si doar simteam apa siroind si niste degete atingandu-ma incet.

Am plecat ca o furtuna next morning si nu poti schimba impresia pe care mi-ai facut-o, nici nu poti sterge minutele intregi in care te-am injurat cu pofta tasnind printre masini sa ajung mai repede acasa. De la o vreme nici acasa nu e bine. As pleca oriunde. Oriunde as fi singura. Sa ma gandesc mai bine la tot ca-s in rahat si nu ma ajuta nimeni. Crisis situation and there’s nobody to help now.

Nu vreau sa mai aud de tine cum nici altii nu vor sa mai auda de mine de parca le-as fi taiat madularul. Nu vreau sa ma mai minti cu ochi nevinovati, sa ma impaci in imbratisari, sa ma saruti sa tac. Nu mai vreau nimic. Mi-a ajuns. Ceea ce caut eu nu e aici si nu stiu daca voi gasi vreodata. Nu renunt, dar nici nu mai sper ca maine e ziua aia. Ar fi multe de scris, de zis, de lasat postum, dar e devreme pentru unii si eu mor de somn. Sper in somn sa te revad si daca nu…Am trecut peste de cateva saptamani si e ok. Amintirea ta nu mai doare, nu ma mai face sa plang cum o facea. Nici nu stii cat am plans…Nici nu iti pasa.

 

Escribir, por ejemplo: ‘La noche está estrellada,
y tiritan, azules, los astros, a lo lejos.’

El viento de la noche gira en el cielo y canta.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Yo la quise, y a veces ella también me quiso.

En las noches como ésta la tuve entre mis brazos.
La besé tantas veces bajo el cielo infinito.

Ella me quiso, a veces yo también la quería.
Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido.

Oir la noche inmensa, más inmnesa sin ella.
Y el verso cae al alma como al pasto el rocío.

Qué importa que mi amor no pudiera guadarla.
La noche está estrellada y ella no está conmigo.

Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.
Mi alma no se contenta con haberla perdido.

Como para acercarla mi mirada la busca.
Mi corazón la busca, y ella no está conmigo.

La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.
Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos.

Ya no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise.
Mi voz buscaba el viento para tocar su oído.

De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.
Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos.

Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.
Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido.

Porque en noches como ésta la tuve entre mis brazos,
mi alma no se contenta con haberla perdido.

Aunque éste sea el último dolor que ella me causa,
y éstos sean los últimos versos que yo le escribo.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s