Dupa 3 ani


Au trecut 3 ani. Paseam in I-uri cu inima stransa, daca aveam sa ma ratacesc pe acolo? Holurile pareau prea mari. Ne imprieteneam instant. In anul I toata lumea era prietena cu toata lumea. Credeam ca va fi pe vecie. In anul II cand m-au mutat la alta grupa totul parea diferit. Lucrurile se schimbau. Am remarcat cateva relatii de ura public afisata si cateva prietenii pe bune. Pana la final putini au ramas prieteni, nici dusmaniile nu vor tine. Totul a fost mediocru. Nici bucurii prea mari, nici regrete. E clar ca in anul I semestru II la primul examen toti am iesit din D-uri sarind in sus si imbratisandu-ne unii pe altii. Parca eram la Pariu cu viata. La franca sau la programare la fel. Eu 10, altii de trecere.Nu tuturor le plac lucrurile structurate, fixe.  Am invatat sa crestem impreuna, aici, sub ochii acelorasi profi, dar diferiti. Am injurat profii cu diferite ocazii, am invatat cine pe cine uraste si mai exact pe cine de fata cu cine sa nu barfim. Am dat foi pe sub banci la examene si ne-am dat mesaje cand s-a putut. Ne-am soptit si am invatat sa citim pe buze. Ne-am aratat unii altora cu degetul pe ecrane scariate si vechi, dar la final am plecat fiecare pe calea lui zambind. Luaseram toti. Ne ajutaseram si era ok. Lumea inca parea buna.

In anul III, dupa ce am trecut de diferite tipuri de conta din care nu am retinut decat lucrurile care ni s-au parut interesante sau cele din temele la care proful S. ne-a certat cu o voce blajina de comunist cu intentii bune, din 3 grupe s-au format 4. Circ si nebunie: toate prieteniile rupte in doua, cum sa stea x fara y si a fara y? Ne-am ingramadit toti la secretariat cu cereri de transfer. Uneori chiar 2 fete de mana sa faca schimb de locuri. Circ, ne-am certat cu cei de la conducere si am reusit. In 3 zile toata lumea era impacata. Viata revenea la normal in cercul prea bine cunoscut de confort. Aveam sa legam prietenii mai stranse in anul III cadoar eram numarul magic 7 la seminarii. Era ciudat daca nu s-ar fi intamplat asa. Am ras, am plans, am mancat si am mers cu 30-ul impreuna. Ne intalneam adormiti in fata la I-uri sau la trecere. Faceam schimb de locuri si mancam toti cam din aceeasi punga, uneori mai beam si din aceeasi cafea. Cert e ca miercurea la ora 8 toti aveam fete de zombie si mancam alene din sandwishul de sub banca, de aia stateam cu capul aproape pe banca. Pana si proful radeade noi. Joi la 8 dimineata mai nimeni. Pai cum sa te trezesti in anul III doua zile la rand la 6 fara ceva sa ajungi la fac la 8? E revoltator!

Fiecare avea planul la ce ore sa vina, cand sa-si prezinte proiectul, cine cu cine, sefa de grupa ne-a ajutat enorm pe toti. De fiecare data si-a pus obrazul pentru noi si a fost super de gasca. O persoana extraordinara care va ajunge o femeie nemaipomenita. Noi eram 80% fete. Nu au existat flirturi decat foarte rar si atunci nu s-a dat curs. Nu se merita. Nu era nici timpul, nici locul, nici cazul. Viata avea alte planuri mai marete.

Doua sesiuni de vis, numai note mari si invatat pe branci. Ziua frecand menta prin casa, mai un film, mai un film + rezumat din teorie, probleme sau foi cu formule scrise frumos si mic sa le invat mai usor. Baga lecitina, baga stres control, baga ceai, ia cu ciocolata, iarna mere si vara nesuri si apa. De Craciun invatam la audit. Nu dadusem lucrarea ca din cauza cuiva drag si nedrag nu putusem sa invat in noiembrie si la examen puteam lua maxim 7. Era toata lesinata de frica sa nu pic. De aia am stat doua saptamani numai cu foile alea in maini citind si repetand de nebuna prin casa. Cand venea mami de la serviciu o puneam sa ma asculte. Se saturase si ea de materia mea. Abia astepta sa ma vada relaxata iar. 7. Imi dadea maximul la examen. Imi parea rau ca m-am adunat prea tarziu. Cand stiu ca pot ma oftic. Da-i si invata si la celelalte. Doua examene cu F. asistent, foarte tare. Fara stres ma duc si imi da 10 si 9. Trece si asta. Se simte izul verii si ne ia pe toti panica pentru licenta. eu fac cadere nervoasa ca nu o sa intru in licenta ca nu am facut nimic si nu am din ce. Ma adun, revine si profa la normal si ma ajuta. Foarte mult. In 3 saptamani lucrez la licenta 13 ore pe zi, in pauze baga work: scrie recenzii de nebuna. Singurele momente de creativitate permise. Baga iesire la aer, apa, mancare mai putin ca stresul ca strangea de gat. Adormit la ore tampite, no movies, no music. Dureri de cap si anxietate, intepaturi de inima si crize de nervi. Cand eram mai aproape, parca nu mai terminam odata. Vine si ziua sa predau licenta. Alergatura cat cuprinde prin tot orasul, dar la final am sansa sa imi tin licenta in mana si sa ma bucur ca am facut cu mana mea asa minunatie. O predau si plec afara fluierand. Nu fluierand, doar zambind tamp. Acu alta nebunie: nu e gata aplicatia, ce naiba zisese profa sa mai fac? Unde e foaia aia? Ce naiba scrie aici ca nici eu nu mai inteleg ce am vrut sa scriu. Incarca laptopul de 3 ori pe zi, telefonul statea numai cu cablul de date. Suna x, aoleu nu i-am raspuns lui y. Ia sa sun pe z sa vedem ce zice. Hai ca m-a enervat w si c’est fini la comedie! Discursul, ce scriu in el? eu vreau sa pun ceva interesant, dar oare am voie? Ce sa zici cu floricele si metafore unor profi de info? Cei de conta sunt la fel de rigizi. Mai bine raman la aplicatia mea, zic de ea si aia e. Ma duc acolo mai mult moarta de frica decat vie. Ma trezise x la 10 sa-mi zica sa zbor sa vin cat de repede la fac ca pleaca profii. Ce naiba sa fac? Cu o mana tineam telefonul, cu alta ma spalam pe fata. Baga fusta pe mine. Normal ca e stramba. trage de aia pana sta crapatura aia exact pe mijloc, fugi cu pantofii prin curte. Cat pe ce sa pierzi masina. Baterie 60%, sper sa ma tina. Ma suna astia de m-au tampti azi. Maine nu ma mai stie nimeni. In masina la mine dau peste o prietena si vorbim si radem, povestim de se uita lumea la noi in statie. Noi si restul lumii, ce mai conta? Ea se bucura pentru mine, eu pentru ea si ma pomenesc ca ea pleaca la jumate de drum spre altceva. Raman singura in 30 cand il vad. El se face ca nu ma vede sau cel putin asa cred eu. E ok. Ne vedem peste 3 ani. Vedem cine e mai tare.

La absolvire a fost superb. Ne-am simtit super bine toti. Parca ne iubeam si nu alta. Era devreme si ne temeam ca naiba de sesiune si de licenta, dar a fost ok. Am luat toti. Note mari si zambete largi.

Cand plec le zic:” Vorbim, imi ziceti ce ati facut!”

Una dintre ele se uita la mine si imi zice:”Dar noi nu ne mai intalnim, nu?”

“Fata, nu avem Facebook? ce naiba?” rad si ma indepartez cu fata inca spre ele. Zambesc si ma intorc. Fug dupa I. si mergem impreuna pana la rondul 1. Am castigat o prietena cu 2 ani mai mare. Totul pare roz si nu vad de ce nu ar fi asa.

Plec sa te las in urma cu toate amintirile. Uneori cred ca a fost doar un vis frumos. Pe de alta parte ceea ce e pe cale sa inceapa e un vis frumos si am de gand sa-mi fac o gramada de prieteni acolo. Nu mai sunt deloc fata timida si vad ca oamenii ma plac instant. Mai termin un curs. Iau diploma si subventia. Totul e ok. ce mi-am dorit s-a intamplat. La anul fac master, chiar sunt pe drumul cel bun. Emotional ma gandesc la profesional. La bani, vacante, scris si prieteni.

Nu mai stiu ce e fericirea. Nu cred ca am stiut ce e vreodata. Am avut clipe scurte, dar intense de momente de nebunie: adrenalina, indragosteala de copil, dorinta, pasiune, posesiune, liniste si pace. Nimic nu a fost fericire autentica. Cel mai recent am fost fericita cnd am fost mandra si multumita de mine. Nu e apogeul. Mi-a spart putin inima oricum ciobita si care ma inteapa si cand mi-e bine, dar fericirea e departe. Iubirea nu exista decat in mod familial sau prietenesc. Nu e nici ea vreun varf de aisberg. In schimb scriu, am idei din ce in ce mai nastrusnice. Se pare ca realul din licenta ma face acum sa abund in idei odata ce am gasit timpul liber. azi deja m-am plictisit si am lucrat toata ziua. Cred ca am nevoie sa fac mult mai multe lucruri in acelasi timp sa simt ca fac cu adevarat ceva. Mai sunt si timpi morti  cand doar intr-o imbratisare abandonezi orice gandire, orice idee, orice grija, dar nu e TU. Doar o copie ieftina si copilaroasa care poate deveni TU in ceva timp de stat singur si de intrat in rahaturi fara fund. Nu invat pe nimeni nimic. Nu initiez oamenii care nu imi ofera nimic. Nu am grija de oamenii care nu dau nici macar impresia ca tin la mine sau ca le pasa de mine. Nu mi s-a intamplat nimic groaznic. Nu m-a marcat nimic. Am doar bucati de amintiri care dor. Nu mi s-a intamplat nimic extraordinar desi am invatat sa multumesc pentru ce am, sa fiu optimista. Am fost la ele pentru 2 ore. Mai mult am facut pe drum. Frig si ploaie, eu in fusta cu umbrela-n cap. Se uitau toti strambii pe geam. Nu am vazut niciodata oameni mai urati ca acolo si mai inculti. Tarani d-aia iobagi. In fine. Le-am gasit vesele peste masura ca ne vad. Putinul nostru, adunat cu grija in doua plase umplute pana la refuz, le-a facut sa le dea lacrimile. M-am emotionat si eu, ce naiba, nu-s de fier desi par… Am plecat repede, abia mergeam pe pietroaiele alea. Era asa fericita ca i-am dus o gentuta ca a mea si ca i-am lasat 30 lei…Parca ii lasasem o avere. Vedeam in fiinta aia mica si slaba moarta un sufletel. Un SUFLETEL chinuit, fara speranta si mi-am promis mie ca ea va fi proiectul meu: o iau din stadiul asta cat de curand si o fac o fata puternica si implinita. Muncesc eu sa o ajut. E sangele meu si ochii ei imi seamana. O sa fac eforturi sa o vad fericita. amarata nu a avut momente de fericire nici macar un gram din cate am avut eu. Nenorocul ei e ca s-a nascut in varf de munte. Daca o sa am vreodata bani si eu cred ca o sa am, o sa ajut toate femeile abuzate si pe cele care au o problema cu increderea in sine. Sa te vezi frumoasa, cu potential, sa te vezi zambind in oglinda e un lucru extraordinar si daca mie mi-au fost de ajung 4 luni sa invat asta, pai o sa ofer mai mult de cateva luni altor persoane sa le ajut. E modul meu de a rasplati karma pentru ce mi-a dat mie. Asa ma simt eu bine. La fel ca in iubire, imi place sa daruiesc. Imi place zambetul ala de uimire si de bucurie. E cea mai tare senzatie ever si sper sa fac cat mai multe persoane sa zambeasca de nebune. Cum sa nu fii Goofy happy cand vezi ca un om zambeste si e doar din cauza ta?

Eu am avut noroc. Credeam ca nu am nimic. Credeam ca sunt nimic. Ma vedeam mai mica decat ma arata oglinda. Oamenii sunt extraordinari! Oamenii sunt cel mai bun lucru care ti se poate intampla! Sa ai prieteni buni, un iubit caruia sa-i pese de tine, asta inseamna sa ai noroc. Noroc de oameni buni. Noroc de oameni care sa te invete lucruri, fie ele doar teoretice. Sa-ti zica unul ca poti sa faci ce vrei tu, trebuie doar sa muncesti pentru asta. Sa deschizi ochii si sa crezi. Sa te priveasca de parca ar vorbi serios si sa iti dea credit cand faci ceva bine. Sa iti spuna ca vede potential in tine. Sa te asculte cand ii povestesti ceva. Sa te asculte cu adevarat cand ii spui ce faci, ce ai pe suflet. E minunat sa ti se dea atentie, sa simti ca ai conta, ca ai valora catva in ochii cuiva. Cel mai mult mi-e dor sa ma asculte. Sa ma protejeze. Sa ma faca sa ma simt importanta. Eram importanta doar pentru ca eram o parte din viata lui si ii dadeam credit pentru tot ce fac bine urmand indrumariel lui. Ma facea sa simt, sa cred ca pot face orice atat timp cat ii aud vocea groasa, dar dulce in telefon. Acum simt ca pot face orice pentru ca jumate din ce stiu e de la el. Mi-a dat incredere in mine si stiu ca e prea tarziu sa-i recunosc asta, sa ii zic cat m-a ajutat… Asa fac eu. La unele lucruri sunt prima, teoria e usoara. Invat orice. Orice formula, orice problema, orice fraza. Mi-e greu sa inteleg lucruri legate de mine, de lume cand ceea ce aud e contrar parerilor mele. Inteleg greu sa nu mai am incredere in oameni. Poate e doar ca ma dezobijnuiesc greu de lucrurile cu care m-am obijnuit si care imi plac. In capul meu inteleg imediat ce mi se zice, dar sufletul… cu el e mai greu.

Imi pare rau/Simt/Iubesc/Sunt demzagita/Sunt linistita/O iau de la cap/Plec, nu stiu exact ce simt. E un conglomerat de emotii in mine. Lucrurile o iau razna intr-un fel bun. Nu stiu ce simt, sunt multe inside. Am prea multe in cap si in suflet. Uneori am impresia ca e liniste si ca nu simt nimic. Apoi la o pala de vant simt cum se rastoarna mesele, cum se sparg paharele in mine. Atunci imi dau seama ca inca mai simt lucruri. Ca nu sunt atat de rea precum cred, ca m-am schimbat, dar nu mi-am pierdut sensibilitatea. E ascunsa undeva pe sub haine. In alunita de pe spate.

Dupa 3 ani ma gasesc in oglinda alt om. Cateva kilograme in plus, o sa le dau jos curand de la stres si stat nemancata ca nu am chef sa mananc. Singura. O fata mai matura. Aceiasi ochi, dar parca buze mai mari. Rasul meu de mai demult nu mai e al meu. Rad mai rar, dar rad cu lacrimi. Plang muuuult mai rar, gen o data la 4 luni, dar plang cu sughituri si intepaturi de inima. E plansul ala de decarcare: hai sa plang in seara asta sa nu fac infarct maine de prea multa incarcatura emotionala. Alte haine, mai mult stil, mai multa simplitate. Am 500 carti in biblioteca si ma asteapta cuminti. Nu pot sa ma mai pierd intr-o carte. Eram smecherea acum doi ani, citeam o serie de 10 carti dupa ce vedeam serialul. Acum citesc cel ami mult in engleza si totul e pe net. Articole de tot felul. Oamenii se schimba mult. Daca dau de oameni diferiti vor invata chestii si cel mai bine spus: vor invata sa se schimbe.

Daca nu ne-am schimba nu am evolua.

Nu am stii cat suntem de inapoiati.

Nu am vedea diferentele si beneficiile.

Nu am vedea cat de multe avem de invatat.

Nu am vedea cine pleaca de langa noi si cine ramane.

Nu am privi totul reci, obiectivi.

Nu am invata sa vrem calitate, sa fim orgoliosi si corecti.

Nu am vedea clar ce e bine si ce e rau.

Daca nu ne-am schimba am fi niste idioti parosi mancatori de banane bine coapte!

Singura diferenta intre noi si ele e ca noi stim ca putem evolua si facem alegeri: azi sau maine?

Advertisements